Prima postare
O lună şi 21 de zile. Sau minus şapte luni şi ceva. La vârsta asta sunt proprietar de blog. Nu ştiu dacă sunt cel mai tânăr care a existat vreodată, dar sunt convins că tati se va lăuda cu asta. Vă rog să nu săriţi pe el pentru că face asta pentru mine, nu e alienat de spaţiul cibernetic. Nu trageţi nici concluzii savante despre cum ne mutăm vieţile în mediul virtual. Viaţa mea nu are nimic a face cu asta. De fapt, viaţa mea e destul de simplă. O trezesc pe mami pentru că îmi e foame cam pe la şase dimineaţa, ceea ce face ca, în mod firesc, mami să îl trezească pe tati nefiresc de devreme pentru că se plictiseşte. Ce să faci, e greu să te joci cu un omuleţ de nici doi centimetri, dar mă fac eu mare….
Toată ziua dorm. Aş spune că stau cu ochii închişi, dar nu sunt convins că îi am. Am cu siguranţă mâini. Şi picioare. Şi pofte. Până pe la patru mi se face poftă de tot felul de chestii. Când nu mănânc, dorm. Sau mă plimb. Iar seara îmi povesteşte tati ce a mai făcut. Sau îmi cântă. Am şi cântecul meu. Dacă s-ar pune tati puţin pe treabă, l-aţi putea asculta.
Am făcut peste 2000 de kilometri până acum (ceea ce, trebuie să recunoaşteţi că e ceva, pentru cineva căruia nu i-au crescut de tot picioarele) şi am trecut prin două ecografii şi o mulţime de peripeţii. La ultima ecografie când a intrat tati în cameră i-am făcut cu mâna. A povestit de atunci în stânga şi în dreapta. Viaţa mea nu e prea palpitantă. Aici unde sunt nu pătrunde prea multă lumină, dar ajunge destulă căldură şi iubire. Şi mâncare, dar în general am grijă ca asta să se întoarcă înapoi 
(scuze, mami)
Vă mai povestesc pe măsură ce îmi mai cresc degetele.
